Cum de ne știm unii cu alții fără să ne știm?
Nici între noi, nici tu pe tine, nici eu pe mine.
La un anumit nivel, totuși, ne cunoaștem într-o anumită măsură: tu știi că eu sunt născut în Brașov, tu știi că sunt bărbat, am 40 de ani, sunt Săgetător, am doi frați mai mici… și așa mai departe. Dar rili rili nu ne cunoaștem.
Poate asta e și ideea: să ne descoperim.
Să nu ne cunoaștem prea bine, ar fi plictisitor, poate? Să ne descoperim cu surprindere în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare etapă. Sau, mai corect: să ne construim.
Zicea Tim Ferriss în “Tribes of Mentors” că viața este ceea ce ți se întâmplă 25% și ceea ce construiești tu 75%.
Am început să citez din podcastul lui Ferriss din ce în ce mai des, în ultimele luni. Și în acest caz, îl știam de minim 15 ani, datorită cărților scrise de el, dar îl cunoșteam cu adevărat? Se pare că nu. Acum, că ascult emisiunile lui mai des îl descopăr.
Mi-e greu să aleg între “îl știu, suntem amici” și “îl știu, e prietenul meu”. Unde e granița între cunoștințe și prieteni. Dacă m-am văzut doar de două ori cu Raoul anul acesta, mai suntem prieteni cu adevărat, deși ne cunoaștem de peste trei decenii? Dar oare el mai e același om pe care îl CUNOȘTEAM în liceu și în facultate?
Când e vorba despre persoane publice (vedete – nota traducătorului) discuția devine și mai delicată: tu simți că Smiley este prietenul tău, pentru că îl “primești în casa ta” minim o dată pe săptămână! Dar nu e o relație bidirecțională: Smiley nu te știe pe tine. Îmi pare rău să-ți spun – probabil nici nu știe că exiști :)
Ne știm.
Cât de bine ne știm unii cu alții, de fapt?
Să mai întreb ceva, ca să complic lucrurile: Cât de bine ne știm noi înșine?
Foto: Florin Grozea
