Am încercat mereu să îi laud pe ai mei, fără să arunc cu pietre în Ceilalți. De cele mai multe ori am reușit, uneori nu am reușit. Dar am încercat. Și pe măsură ce am crescut, reușitele au fost mai dese.
Când cântam dance, îi studiam pe cei din rock care aveau succes. Când am compus pop pentru alți artiști, îi apreciam pe alții care compuneau diferit.
Când am lansat site-ul de muzică românească, nu am criticat public niciodată competiția care mi se părea că trișează.
Când m-am apucat să scriu pe blog, nu am făcut mișto de artiștii care NU scriau pe blog. Am încercat să-i conving pe mulți, dar folosind argumente logice, nu cu condescendență.
Când nu mai era muzica mea la modă, nu am dat vina pe noua generație popcorn. Dimpotrivă, am încercat să înțeleg “tineretul” și să descopăr ce fac ei mai bine.
Când am descoperit youtuberii (cu 2-3 ani înainte să fie îmbrățișați de presa main-stream) i-am lăudat și am încercat să-i înțeleg. Eu nu aveam vârsta lor, nu aveam talentele lor și cu siguranță nu aveam succesul lor – eram așadar extrem de diferit de ei. Dar nu i-am blamat, nu am aruncat cu noroi, nu m-am bătut cu pumnii în piept că “știu eu mai bine”.
De fapt, istoria mi-a arătat că nimeni nu deține Adevărul absolut. Eu, în niciun caz. Știind asta, mă consider mereu un învățăcel, chiar cu riscul de a părea prost. Am observat că deștepții s-au oprit din învățat, așa că prefer să nu fiu prea deștept (recunosc, nu-mi iese întotdeauna).
Dar unii dintre voi sunteți prea deștepți ca să ascultați ce zic Ceilalți. Voi dețineți Adevărul absolut. Îmi doresc din tot sufletul să nu ajung niciodată așa.
