Eu îi cer sfaturi și discreție când universul întreg se prăbușește în jurul meu, iar persoana asta mă ajută cu vorbe bune și cu timpul ei. Apoi greșesc față de ea și îmi cer scuze iar ea îmi râde spunând că mă înțelege și că nu are rost să-mi cer scuze.
Și apoi, rușinat, peste un an, aflat la ananghie, îi cer mulți bani ca să ies dintr-o situație delicată de care nu trebuia să afle nici familia… Și persoana aceea scoate suma din economiile ei, și rămâne fără economii, iar eu sunt recunoscător și îi plătesc înapoi când pot plăti.
Apoi vine altcineva și-mi bârfește această persoană.
Iar eu șterg această frază din memorie și îl ocolesc pe bârfitor.
Pentru că eu știu mai bine cine mi-a răspuns la telefon când universul se prăbușea. Și, pentru a-mi reaminti îi spun des asta, ca să știe și ea.
Uneori o întreb ce părere are de bârfa aia, iar persoana asta râde din tot sufletul, la fel cum râdea și când îmi ceream scuze, și zice:
”Se poate să fie adevărat. E important?”
”Nu, nu e.”
