Am citit un articol în revista VICE care se intitulează: ”Patru lucruri pe care poate le bănuiai despre cum se face muzică pop în România”.
Ca orice articol viral din presa românească, acest articol are succes pentru că enunță câteva judecăți… care sunt prejudecăți. Adică dă cititorului ce vrea acesta să audă.
Ce vrea să audă cititorul român despre muzica pop din România?
Că artiștii sunt prea bogați, că nu merită banii pe care îi câștigă.
Că vedetele au fițe.
Că fetele din muzică se culcă cu producătorii.
Că ai nevoie de bani și pile ca să ai succes.
Autorul știe care sunt prejudecățile românului și lovește unde doare mai tare! De unde și succesul articolului.
De data asta mă simt dator să comentez un articol. Îmi dau voie cei 20 de ani de muzică.
Am descoperit 5 probleme în acest articol din Vice:
1. Problema celebrului anonim
Autorul, domnul Anghel, susține că a umblat prin studiourile românești și chiar a compus câteva hituri naționale și internaționale. Dar nu ne poate spune care sunt acele hituri, pentru că, citez: ”Nu pot să-ți spun care sunt, pentru că astfel de colaborări implică și contracte de confidențialitate.”
Aici e prima problemă a articolului: toți autorii primesc un procent din muzica compusă. Chiar dacă fanii nu știu, în general, că interpretul cântă pe o piesă compusă de alți autori… de fiecare dată autorii sunt recompensați cu procente… și cu bani… Nu am întâlnit autori de hituri care să nu se laude!
2. Problema generalizării:
Autorul zice că fără bani nu poți să te lansezi. Apoi dă două exemple: Fizz și Paris Hilton. Chiar dacă exemplele sunt corecte, ele nu sunt o regulă. Dimpotrivă: Fizz și Paris Hilton sunt excepțiile de la regulă. În plus, succesul lor, dacă a existat vreodată, nu a durat mult. Așa că nu putem generaliza.
Adevărul?
Toți artiștii de succes români au plecat de jos, în general chiar din provincie:
Călin Goia de la Voltaj e din Cluj Napoca, Marius Moga e din Alba Iulia, Laurențiu Duță de la 3SE e din Năvodari. Inna e din Constanța, dintr-o familie modestă. Alexandra Stan (singura artistă română cu Number One în Franța) s-a născut și a copilărit la sat. Smiley e din Pitești, părinții lui sunt pensionari.
Iată regula! Nu e atât de spectaculoasă pentru a fi inclusă într-un articol Vice? Nu e. Dar e adevărul.
3. Problema comunismului:
Autorul zice că există artiști talentați care nu sunt scoși în față și care lucrează în studiouri, în umbră.
De ce ar fi nevoie ca toată lumea care e talentată să fie vedetă? Vocea e importantă, dar nu toată lumea este făcută pentru luminile scenei. Și mulți dintre ei o știu.
Ce e cu comunismul ăsta că toată lumea trebuie să fie egală? Lasă popa să cetească, copilul să se joace și vocile bune dar timide să stea în studio.
4. Problema ”Ai noștri sunt mai proști, ai lor sunt mai deștepți”
Autorul zice: ”Așa apar rimele forțate, silabele mâncate, dar mai ales emoțiile împinse cu forța în text.”
Atenție: vorbim despre muzică! Despre artă, așadar!
Exagerările, licențele poetice, inovațiile lingvistice fac parte din actul artistic. Nu suntem noi, românii, niște proști. Peste tot în lume artiștii caută noi modalități, noi metafore, interjecții, combinații de cuvinte… Nu e nimic rău în asta!
Îmi amintesc de unu’… îi zicea Michael Jackson… să auziți la el cuvinte trunchiate, silabe mâncate și accente ciudate… Toate pentru ca muzica să fie mai interesantă, originală, puternică.
5. Problema ”Managerul e Bau-Bau”
Autorul zice: ”Managerul ia 50% din banii săracului artist.”
Bu-hu-huuuu!
În primul rând că procentul acesta este exagerat. Eu nu am auzit de acest 50% în industria muzicală românească. Majoritatea managerilor iau între 10 și 30%.
În al doilea rând că procentul este negociabil și acceptat de ambele părți. Ce te bagi tu în contractele lor?
În al treilea rând managerul este, în general, omul care investește cel mai mult într-un artist la început de drum. Uneori este singurul care aduce banii. El are relațiile în industrie, organizează și administrează afacerea artistului, plătește contabili, avocați, șoferi, make-up, haine, instrumentiști ș.a.m.d.
Managerul nu e bau-bau. De cele mai multe ori este chiar salvatorul.
O poveste drăguță: După ce s-a terminat contractul pe care Michael Schumaher îl avea cu managerul lui care îi lua 50% din toate veniturile, se spune că celebrul pilot nu a renegociat procentul… deși avea voie și statutul îi permitea… A păstrat acel procent spunând că acel manager l-a adus acolo unde era și merita toți banii.
Articolul din Vice sună bine.
Doar că adevărul sună și mai bine, pentru cei care vor să-l știe și să treacă de prejudecăți.
Mai multe vlog-uri găsiți pe contul meu YouTube.
Foto: Shutterstock.com
