S-au împlinit 26 de ani de când părinții noștri ne-au făcut cunoștință și ne-au pus în aceeași bancă.
La liceu drumurile noastre s-au despărțit doar din punct de vedere educațional, pentru că atunci am început să devenim prieteni cu adevărat și să ieșim cu rolele în oraș. Până la 10 seara, că eram cam nerds pe atunci, deși purtam jeans cu turul jos și șapca invers și ne credeam rappers :-)
Practic toată viața mea e legată de a lui și el e omul de la care am învățat cele mai multe [în afară de familie]. Și ca să fie legătura completă, din 1 septembrie 2011 a intrat și în familie.
Un articol nu poate descrie prietenia mea pentru Mihai, deși din când în când am mai scris și articole despre el, fără ca el să știe.
Brașov, București, Barcelona, Paris, Costinești, Azuga, Olimp, Poiana Brașov, toată România, Kandahar, Kabul, Los Angeles, Budapesta, Viena, Las Vegas, San Francisco, Londra, Miami, New York și toată coasta de Est, Hong Kong, Kuala Lumpur, Bangkok, Singapore.
Jos, sus, foarte sus, ireal de sus, apoi ireal de jos, muncă, speranțe, sus, foarte sus, incredibil de sus, iar jos, iar sus. Sus și jos în același timp. Greu și frumos și rău și prost și superb în câteva clipe.
“Am fost acolo când ai iubit/ Și am fost cu tine când ai suferit”. Știai că versul acesta l-am compus gândindu-mă la noi doi?
Îmi dau seama acum ce important este un gest în viața mea. Simplul gest de a pune doi copii într-o bancă, într-o toamnă, când ploua cu flori de soc, în ‘86 la Brașov. PAM! Viețile lor se schimbă, viețile familiilor lor se schimbă, totul se schimbă.
E cel mai bun moment să spun “Mulțumesc, mama Cristina și mama Ioana!”
Comments are closed.