Despre Girl Talk, artistul de mashup-uri despre care v-am mai povestit, în Dilema Veche:
De cînd se ştie, mashup-ul – cîntecul acela născut din coliziunea a două sau mai multe fragmente ale unor piese muzicale diferite – a fost o creatură care a avut mari probleme. Una dintre ele, legată de identitate, se rezolva de la sine atunci cînd alăturarea pieselor, de care vorbeam mai devreme, oferea noii opere sensuri surprinzătoare, nebănuite înainte. (Oamenii tind să nu investească foarte mult simţ critic în chestiile care le plac.)
Alta, şi cea mai dureroasă, a fost legată de legalitate. (Avocaţii artiştilor „citaţi“ de inculpat tind să investească foarte mult timp în apărarea clienţilor lor ultragiaţi de folosirea neautorizată a „citatelor“.) Oricum ar sta lucrurile, din cînd în cînd putem să admitem că un album de 71 de minute construit din 327 de sample-uri*, extrase din muzica unor artişti care au funcţionat în ultimele cinci decenii, are substanţă. Alături de ea, mai mult umor decît toţi acei artişti de care aminteam, la un loc.
Şi lîngă umor, un element care are o chimie perfectă cu acesta din urmă – absurdul.
