În ultimii trei ani am vorbit în public încercând să insuflu celor din fața mea pasiunea pentru internet, pentru muzică, pentru cunoaștere.
Uneori mă uitam la cei din fața mea și simțeam că vorbesc degeaba pentru că ei se vor întoarce în familia lor, în facultatea lor, între prietenii lor și vor trece cu ușurință peste ’prostiile idealiste’ pe care le-am vorbit. Pentru că familiile și prietenii lor nu mai cred în vise. Pentru că ei au impresia că eu vin din altă lume și ’nu știi tu ce greu ne este nouă’.
Dar eu nu vin din Australia. Eu nu trăiesc în Tokyo. Eu merg pe aceleași drumuri proaste și stau la aceleași cozi. Eu am studiat la același liceu și am avut aceiași părinți simpli, într-un bloc-conservă dintr-un orășel din provincie.
Am simțit de atâtea ori frustrarea pe care Tudor Chirilă o simte acum în licee:
Dar toate incercarile mele se lovesc de spectrul aiuritor al banului care se prefigureaza ca o umbra crescanda pe un perete alb plin de crapaturi. Banul si valorile pe care le propune este bine inradacinat in sufletele si viziunile copiilor. Nu ma intrebati cum s-a ajuns aici, nu ma intrebati daca noi am avut alta educatie. Habar n-am. Nu cred in generatii. Cred in momente.
Cu toate astea am sa merg pe drumul asta pana la capat. Asta cred ca poti citi in ochii mei, asta cred ca se numeste pasiune.
Si stiti ce mai inseamna pasiune? Cand realizezi ca visele tale sunt tot acolo, desi o mare parte dintre ele le-ai implinit. Ma rog, mai e mult de visat, mai e frumos de trait, mai sunt replici de dat…
Iar dacă nimeni nu aude vorbele mele nu-i nimic… Vorbele se transformă în fapte cel puțin în viața mea.
Foto: Tabithahawk (CC BY2.0)
Comments are closed.