De fiecare dată când sunt pe malul Mediteranei sunt un pic francez. Și-mi place. Eu nu sunt francez defapt, și nici franceza nu o stăpânesc perfect, dar îmi place să mă simt puțin așa, acolo.
Când bat străzile largi din New York sunt un pic american. Mănânc americănește, încerc să gândesc americănește, să mă îmbrac americănește. Nu sunt american, dar visez puțin.
De fiecare dată când sunt undeva departe de casă încerc să învăț de la acei oameni, să ’extrag’ ce e mai bun de la ei. Să mă schimb puțin.
Și apoi îmi promit, de fiecare dată, că voi fi puțin francez, sau puțin american, sau englez, sau neamț când mă întorc. Măcar puțin.
Întors acasă sunt puțin francez sau american fix 2 zile.
N-ai cum să păstrezi jențile curate, chiar dacă sunt ele suedeze sau franțuzești, când noroiul e mare la noi pe stradă.
Mă gândesc că așa e și în viață: contextul face parte din noi, fie că vrem, fie că nu vrem.
