Vrei să faci parte din Connect Hub?

Aceasta este campania colegilor de la Connect Hub:

Iar acesta este articolul meu despre antreprenoriat scris pentru platforma Adevarul:

Despre obsesia notelor și antreprenoriat

Am un copilaș de aproape un an și mă gândesc la viitorul lui. Pe băiețel îl cheamă Sasha.

Ce sfat o să îi dau lui Sasha peste câțiva ani: învață bine la școală pentru a face o facultate bună ca apoi să te angajezi la o firmă tare… sau inventează lucruri care apoi vor deveni propria ta afacere?

De la întrebarea asta vreau să pornesc o discuție despre antreprenoriat și despre educația antreprenorială din România.

Un mic istoric:

Pe timpul lui Ceaușescu toți românii își doreau un loc de muncă într-un oraș cât mai apropiat de casă. Dar toți aveau asigurat un loc de muncă după ce terminau școala!

După Revoluție locul de muncă (job-ul) a devenit foarte important, în strictă conexiune cu facultatea. Adică toți părinții își împingeau copiii să intre la o facultate, ca să aibă și ei o “patalama” la mână… O diplomă care însemna siguranța angajării “undeva bine”. Rezultatele acestei curse pentru diplome se văd acum, după 25 de ani de la Revoluție, în statisticile oficiale: sute de mii de tineri cu diplome care nu știu să facă nimic concret, unii nici măcar să scrie corect în limba nativă.

Compozitori – antreprenori

Am fost angajat de două ori în viața mea, în două episoade relativ scurte: 6 luni la 18 ani, 3 luni la 33 de ani. Am amintiri neplăcute din aceste două perioade, deși experiențele și relațiile personale pe care le-am câștigat atunci mi-au fost apoi folositoare în viață. Așadar aș fi nedrept să spun că angajările mele au fost de prisos. Dar pot să spun că nu m-aș mai întoarce acolo…

Tu știi despre mine că sunt un artist, un cântăreț, băiatul ăla mai brunet din trupa Hi-Q. Dacă m-ai urmărit mai de aproape probabil imaginea mea este un pic mai detaliată și include emisiunile TV de la mare și de la munte. Poate și blogul meu, poate și site-urile de muzică pe care le-am lansat.

Deși încadrate generic în domeniul show-biz, activitățile mele au fost toate antreprenoriale. Fără șefi, fără program fix.

Dar eu nu mi-am propus să fiu antreprenor! Nu conștient, cel puțin. La 16 ani voiam să fac muzică, ceea ce, fără să știu la acel moment, a însemnat o carieră 100% antreprenorială. Dar la 16 ani nici nu știam acest cuvânt! Alegerea a fost una “oarbă”…

Eu am avut norocul de a porni pe un drum antreprenorial, cu zero informații despre antreprenoriat, cu zero relații, zero finanțare. Doar un vis, un prieten bun și o familie deschisă la minte. (Un start extraordinar, de altfel)

Dacă aș fi știut în liceu ce înseamnă antreprenoriatul și care este diferența dintre Antreprenor și Angajat oare aș fi făcut aceleași lucruri în viață? Aș fi mers la facultate sau aș fi insistat doar pe muzică? Aș fi reușit să mențin mai mult timp succesul studioului și label-ului fondat în 2002? Aș fi reușit să vând afacerea online fondului de investiții polonez? Ce aș fi făcut diferit dacă aș fi știut ce fac?

Antreprenoriatul în școala românească

Să vorbim un pic de sistemul de educație de la noi – cum ar arăta societatea românească dacă generațiile de copii ar fi informate despre această alternativă? Dacă în școala generală s-ar da informații simple despre antreprenoriat?

Ne mândrim cu sute de olimpici internaționali care iau medalii de aur și argint în fiecare an (România este în top 5 la toate concursurile importante din ultima jumătate de secol, nu de ieri de azi). În același timp ne îngrozim văzând perlele de la Bacalaureatele din fiecare an. Notele primite în cadrul sistemului de învățământ nu sunt, iată!, definitorii pentru un popor. Avem mulți copii geniali, avem foarte mulți semi-analfabeți, poporul acesta este genial și semi-analfabet în același timp?

Dincolo de note și dincolo de extreme se pune întrebarea: câți dintre acești copii pot face față vieții reale?

Și iată o întrebare mai importantă: câți dintre copiii care nu sunt olimpici, dar nici codași, adică acei copiii care sunt majoritatea în România, câți dintre ei știu că își pot face propria afacere chiar dacă nu sunt performanți la nicio materie din programa existentă?

Copiii americani sunt împinși să facă limonadă în vacanțele de vară și să o vândă vecinilor, bănuții rezultați fiind profitul lor. Sau să pregătească prăjiturele pe care apoi le vând bătând din ușă în ușă. Sau voluntariat (plătit!) la un adăpost pentru oameni fără acoperiș. De mici, societatea americană le arată și o altă cale. Una antreprenorială.

La noi părinții vor note de 10 de la copiii lor, ca și cum notele de 10 ar pava un drum sigur către succes (a se citi “către un job bun”).

Un tată i-a promis fiicei câte 100 de lei pentru fiecare sutime peste media 9 la examenul de Bacalaureat. Un alt tată și-a bătut copilul că a luat o notă mică la același examen. Ambele abordări mi se pare greșite, deși ambii părinți își doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor. Dar ce e mai bun într-o notă mai mare? Există un plan pe termen lung pe care părintele îl ia în considerare alături de copil, sau se oprește la medie și atât?

Ne dorim niște copii eminenți sau niște copii pregătiți pentru viață?

Ca părinți, ne dorim mai multe note de zece sau mai mulți copii fericiți?

Steve Jobs și Bill Gates (cele mai celebre exemple de antreprenori din ultimul secol) nu au fost niște elevi eminenți! Au fost niște minți luminate, dar nu pentru că au știut pe de rost toate materiile predate la școală, ci pentru că au vrut să schimbe status-quo-ul și au vrut să o facă în propria afacere, nu ca angajați.

Poate am mers prea departe… revin la mine (povestea pe care o știu cel mai bine) și la Sasha (povestea pe care o pot influența cel mai puternic) – aș vrea ca fiul meu să știe care îi sunt alternativele în carieră și să le știe cât mai devreme!

Pentru că mie antreprenoriatul mi-a adus o viață plină de succese, de provocări, de oameni interesanți și locuri frumoase. O viață în care am făcut ce am vrut și am făcut bani din asta. O viață în care singurul șef este ambiția mea, nu toanele/limitele/imperfecțiunile altui om. O viață liberă, dictată doar de toanele, limitele și imperfecțiunile mele. 

An-tre-pre-nor

A fi antreprenor nu e ceva atât de complicat precum pare când citești acest neologism cu multe silabe :-)

Poți vinde limonadă, prăjiturele, poți ajuta oamenii străzii. Poți scrie pe blog, planta roșii, spune glume. Poți conduce un autoturism, machia, antrena, plimba cățeii prin parc. Poți dansa, juca șah, vorbi în public.

Poți ajuta artiștii să se promoveze online (moment de auto-promo – asta fac eu de câteva luni împreună cu doi parteneri).

Ai nevoie doar de un vis, un prieten și de o familie deschisă la minte. Visul însă nu trebuie să fie cel al părinților, al prietenilor sau al societății. Visul e al tău. Și vreau să cred că visele, ca toate visele care se respectă, nu au limite.

Și atunci de ce limităm viețile copiii noștri spunându-le că trebuie să aibă note mari și atât? De ce le spunem că trebuie să se angajeze? A fi angajat nu e un lucru rău, dar nu e singurul drum pe care poate cineva să îl ia. Și asta trebuie să fie explicat foarte clar copiilor!

Anul acesta toți copiii mai mari și mai mici pot începe o afacere proprie într-un birou open-space (“co-working place”) la Connect Hub. Chiriile sunt de 15-20 de ori mai mici decât dacă ai închiria ceva pe cont propriu, plus că poți întrerupe oricând contractul dacă afacerea ta șchioapătă. Bonus: ai lângă tine antreprenori din diferite domenii. Adică acei prieteni care visează ca și tine să fie proprii lor șefi.